Marina americană iubea hidroavioanele pentru că puteau fi adaptate ușor

Înainte de sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, hidroavioanele erau un instrument important pentru marinele din întreaga lume. Marina SUA nu a fost diferită și a lansat o serie de modele de hidroavioane de succes. Chiar și în epoca postbelică, Marina iubea hidroavioanele, deși astăzi nu mai au o atât de mare nevoie de ele.

Multe dintre avantajele aduse de hidroavioane au fost utile înainte de Războiul Rece, dar de atunci îmbunătățirile aduse aeronavelor și infrastructurii convenționale le-au făcut, în esență, învechite. Monstruoasele hidroavioanele sunt fac acum parte din trecut, scrie War History Online.

• Un studiu a dezmințit un mit despre minele Regelui Solomon
• ADN-ul ciumei bubonice a fost găsit într-o mumie egipteană de acum 3.300 de ani

După cum sugerează și numele, hidroavioanele sunt, în mare parte, avioane obișnuite, cu diferența că pot ateriza pe apă și pot pluti ca o barcă. Sunt mai multe tipuri de astfel de aeronave, dar în limba română toate sunt denumite generic hidroavioane.

De ce Marina americană iubea hidroavioanele

Hidroavioanele sunt aeronave cu o carenă asemănătoare unei bărci, care le permite să aterizeze pe apă, sau cu flotoare poziționate sub aeronavă pentru flotabilitate. Termenul hidroavion le cuprinde pe ambele și este folosit pentru a descrie o aeronavă care poate ateriza pe apă prin orice mijloace.

Unele hidroavioane pot ateriza și pe uscat, având un tren de aterizare retractabil și sunt cunoscute ca avioane amfibii.

Indiferent de tip, capacitatea lor de a decola și de a ateriza fără a se baza pe piste le face excepțional de adaptabile. Ele sunt deosebit de utile în locații îndepărtate, care nu au infrastructura necesară pentru a gestiona aeronave.

În trecut, hidroavioanele puteau face călătorii mai lungi, deoarece puteau alimenta oriunde, în loc să se bazeze pe aerodromurile existente de-a lungul rutei.

Deoarece nu aveau nevoie de piste (adesea un factor crucial care limitează dimensiunea aeronavelor), au ajuns să aibă dimensiuni uriașe și multe hidroavioane au fost clasate printre cele mai mari avioane din lume înainte de Războiul Rece.

Multe locații îndepărtate nu au piste de aterizare și, chiar dacă au, nu sunt capabile să gestioneze aeronave mari. Pentru hidroavioane asta nu este era o problemă.

Erau, de asemenea, mult mai sigure pe apă și în situații de urgență, deoarece puteau pur și simplu să aterizeze pe mare, iar echipajul putea efectua reparații sau aștepta ajutor. Unele hidroavioane mai mari servesc ca soluție de luptă aeriană împotriva incendiilor, deoarece sunt capabile să ridice rapid apă și să se întoarcă la foc.

Marina SUA a investit mult în acest tip de aeronavă

Desigur, dimensiunea și adaptabilitatea hidroavioanelor erau atractive pentru marinele de pe tot globul. Marina SUA a investit masiv în aceste avioane. Ca și în cazul civililor, erau utile în zonele îndepărtate, unde puteau transporta oameni și provizii fără a fi nevoie de o pistă. În plus, aerodromurile existente pot fi distruse de bombe, ceea ce nu poate fi spus și despre oceane.

Diversitatea, siguranța și dimensiunea lor le-au făcut utile în roluri anti-submarine și de recunoaștere aeriană, în timp ce calitățile lor acvatice le făceau perfecte pentru misiuni de căutare și salvare. Hidroavioanele ar putea pur și simplu să aterizeze lângă oamenii blocați și să îi ia la bord.

Unul dintre cele mai cunoscute hidroavioane ale Marinei americane este PBY Catalina, care a fost renumit pentru munca sa în misiunile de salvare aer-mare și pentru patrularea oceanelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Peste 3.300 de Catalina au fost construite și folosite în toate teatrele de război. A zburat pentru prima dată în 1935 și a rămas în serviciul militar în unele țări până în anii 1980. Modelul zboară și astăzi pe post de stingător de incendii.

Martin Mars a fost cel mai mare hidroavion al Aliaților care a intrat în producție, deși a fost construit în număr mic. Era de proporții uriașe; cântărind peste 80 de tone și având o anvergură a aripilor de 60 de metri.

Martin Mariner a fost mai mic, dar a fost produs în număr mult mai mare și a servit ca bombardier de patrulare pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Nevoia de hidroavioane a fost mult diminuată până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar dezvoltarea lor a continuat cu câteva modele diferite, dintre care unele au încorporat noi tehnologii apărute odată cu era avioanelor cu reacție.

Exemple: Convair R3Y Tradewind – un transportor cu turbopropulsare care a zburat pentru prima dată în 1954; Martin P6M SeaMaster a fost un hidroavion bombardier cu reacție, dezvoltat pentru Marina americană ca platformă de livrare a armelor nucleare, putea atinge viteze de 1.130 km/h.

De ce nu mai folosește Marina americană hidroavioane

Astăzi, Marina SUA nu mai este preocupată de hidroavioane, spre deosebire de China și Rusia. Hidroavioanele și-au atins scopul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar până la sfârșitul războiului au fost uitate.

Campania de cucerit teritorii „pe sărite” a dus la construirea de aerodromuri suficient de mari pentru a face față bombardierelor grele în tot Pacificul. În plus, avioanele cu reacție mai noi au zburat cu viteze mai mari și pe distanțe mai lungi. Aceste evoluții combinate au făcut ca marile hidroavioane să fie relativ inutile în lumea modernă.

Unii producători au încercat să își comercializeze ambarcațiunile zburătoare pentru călătorii comerciale în zone îndepărtate, dar pur și simplu nu au putut concura cu îmbunătățirea continuă a avioanelor de pasageri și a infrastructurii.

Hidroavioanele există și astăzi, deoarece avantajele lor sunt încă utile în locații izolate și în lupta împotriva incendiilor.

Vă recomandăm să citiți și:

Germania vrea să dezvolte combustibili sintetici și nu vrea să renunțe la motoarele cu ardere internă

Turiştii de pe plajele din Italia, verificați dacă au temperatură cu ajutorul dronelor

Armata Statelor Unite avertizează: China dezvoltă arme capabile să distrugă sateliții de pe orbită

De ce a fost această primăvară una a extremelor